Oare cîtă artă pentru a ne întoarce la firesc?

Suspinul de fiecare ceas și lacrima de fiecare clipă. Apa din adânc care udă și hrănește...Simplitatea, o deprindere neclintită a sufletului, pricină a preaînaltei smerenii și blândeți.

Pe la răsăritul zorilor, când soarele abia se ivea printre crengile dese, ne sculam fără zgomot, lăsând ruga de dimineață să se împletească cu foşnetul frunzelor. Fântâna satului ne chema cu glasul apei limpezi, iar pâinea caldă, abia scoasă din cuptor, părea cel mai de preț dar. Bucuria nu stătea în grandoare, ci în clipa aceea simplă, când toate miresmele și sunetele se întâlneau fără să-și ceară numele.

Noi prilejuri ni se rezervă, ca iar și iar să revenim, peste nemărginirea timpului, la dimensiunea firească a existenței: esența de a fi, unde totul vine de la sine, fără grabă, cu blîndețe, cu măsură.

Într-un sat așezat între dealuri, oamenii trăiesc cum au apucat: ară, seamănă, culeg, iar seara stau la povești. Ei nu se încurcă în gânduri multe și nici nu se întrec în vorbe. Omul cinstit nu are nevoie să se laude cu cinstea lui, cum nici merii din grădină nu strigă după lume că-s roditori.

Gospodăria lor este așezată, curată, iar masa întotdeauna gata pentru oaspete, chiar dacă nu e decât o pâine și un blid de ciorbă. În toate ale lor e o cumpătare care nu se învață din cărți.

Se cuvine, menționînd beatitudinea resimțită prin identificarea empatică a cititorului cu avîntata entelehie a climatului altei lumi, să reamintim că peste hotarele de netrecut, există totuși o formă consacrată de punere în expresie a acestui vis, formulă care, deci, nu e născocire individuală, ci locul comun de rostire poetică a unui întreg esthesis: atunci cînd cineva, arzind de dorul unui loc depărtat, aspiră să-l atingă, el imploră Atotputernicul: "fă-mă pasăre măiastră - să zbor..."

Sufletul acestui pământ se așterne blând, ca o unduire de ape care se clatină încet pe lângă maluri. Nu există acolo vâlvătăi repezi și nici zgomot strident. Totul se petrece ca și cum timpul ar fi mai lung, ca și cum spațiul ar fi înzestrat cu o răbdare nesfârșită.

Oamenii din aceste locuri nu știu să trăiască în grabă. Ei pășesc încet, vorbesc rar, iar în privirile lor se citește un fel de a fi în care nimic nu e forțat, totul e firesc.

Simplitatea nu trebuie confundată cu simplismul. Simplismul este grabă și superficialitate; e o tăiere cu toporul acolo unde ar trebui daltă fină. Simplismul fuge de profunzime, caută scurtături și iluzii de înțelepciune. Simplitatea, în schimb, are răbdarea pietrei care știe să aștepte ploaia. Ea nu caută să pară, ci doar este.

Era o zi de vară, senină, și toată firea părea că se odihnește în dogoarea soarelui. Râul scânteia printre stuf, în vreme ce vacile rumegau liniștite la umbra sălciilor de pe margine. Copiii zburdau desculți, cu piepturile goale și părul vâlvoi, țipând de bucurie, iar bătrânii ședeau la umbră și povesteau molcom, cu glasuri egale.

Nimeni nu se grăbea, căci ceasul trecea fără să bată tare, iar oamenii aveau vreme de toate: să pună mâna la treabă, să cânte o doină, să se închine și să se uite la cer. Totul părea la locul lui, fără lipsuri și fără prisos.

Într-o operă de artă, simplismul lasă goluri și lipsuri; simplitatea lasă spațiul să se umple și lumina să pătrundă.

A scrie simplu nu înseamnă a scrie sărac. Adevărata artă stă în a da frazei acea curgere naturală care lasă impresia că ideea s-a născut singură, fără efort. Or, simplitatea cere cel mai mult efort.

A confunda simplitatea cu simplismul înseamnă a renunța la nuanță și la subtilitate. Artistul adevărat știe să așeze cuvântul potrivit, să lase spațiu gândului și să nu strivească fragilitatea frumuseții cu vorbărie.

Acolo unde simplismul reduce totul la câteva idei uscate, simplitatea adâncește și leagă între ele toate firele nevăzute. Simplismul își face loc prin zgomot și certitudini; simplitatea prin tăcere și incertitudini. Primul caută să epateze, al doilea să așeze.

Noi nu trebuie să ne temem de simplitate, ci de acel simplism care golește totul de sens, ca un trup fără suflet. Între a simplifica și a banaliza e o prăpastie. Primul cere artă, al doilea o ocolește.

În fiecare zi, putem alege să încetinim ritmul, să limpezim tonul și să rostim cu glas lin și senin din izvoarele sufletului: nimic nu-i de prisos, totu-i deplin.

Stelele licăreau tremurător pe bolta limpede, iar pajiștea se așternea ca o catifea verde, cu florile ei alb-gălbui, mirosind dulce. Aerul serii era răcoros și liniștit; nici un freamăt nu se auzea, decât din când în când cântecul unei privighetori departe, în întuneric.

El stătea rezemat de un trunchi de copac și privea lung cerul. În inima lui se făcea liniște, ca și cum toate gândurile se rânduiau singure, fără zgomot.