Cum să redobîndim simplitatea?

Câtă vreme, câte reguli, câtă atenție și câtă trudă pentru a dansa cu aceeași libertate și cu aceeași grație cu care știi să mergi. Ca să cânți cum vorbești, ca să vorbești și să te exprimi cum gândești, ca să pui tot atâta forță, voiciune, pasiune și putere de convingere într-o cuvântare pregătită pe care o rostești în public – calități pe care le ai uneori în mod firesc și fără niciun efort în convorbirile cele mai familiare.

Modestia este pentru merit ceea ce sunt umbrele pentru chipuri într-un tablou. Ea dă putere, dă relief, scoate la iveală lumina adevărată. Unii oameni, mulțumiți de ei înșiși pentru vreo faptă ori lucrare care le-a reușit din întâmplare, auzind spunându-se că modestia le stă bine oamenilor de seamă, îndrăznesc să fie modești și imită pe cei care dau dovadă de simplitate și de firesc. Dar asemenea oameni seamănă cu aceia de înălțime mijlocie care, intrând pe ușă, se apleacă de teamă să nu se lovească de pragul de sus.

Căci simplitatea nu se învață din cărți și nici nu se poartă ca un veșmânt ales pentru o ocazie. Ea se așază în om încet, ca o lucrare tăcută, și cere o sinceritate pe care nu toți o pot purta. Adevărata simplitate e ca apa limpede a unui izvor: nu caută să strălucească, dar în ea se oglindește cerul.

Totuși, ceea ce vedem într-un tablou - ca spectatori și nu creatori - este, fără să existe, căci peisajul pictat nu ne permite o comportare identică cu cea pe care o desfășurăm în fața realității. În tablou totul e pură metaforă, totul se bucură de o existență virtuală, pentru că plastica, ca și poezia, și muzica, la fel ca orice operă de artă, este o fereastră deschisă spre ireal, fermecătoare în cadrul nostru real, cotidian, o insulă imaginară ce plutește înconjurată din toate părțile de realitate. Astfel, pentru ca miracolul artistic să se producă e necesar totuși ca elementul, corpul estetic să se izoleze de conturul său vital. Se înțelege cît de indecise sunt granițele între artistic și real reușind chiar să disturbe realitatea. De la pămîntul pe care pășim nu reușim - încă - să trecem direct, decît cel mult în scenografie - o convenție de care, de altfel, sîntem conștienți. Putem limpede înțelege confuzia prezentă aici dintre limitele tabloului și obiectele utile, extraartistice ale mediului, unde primul pierde din forma și puterea de sugestie. Lipsește, așadar, un al treilea element cu funcție de elucidare. Aceasta este rama pe care tabloul, cadrul, o reclamă, oricît de neînsemnată ar fi, chiar și o simplă baghetă.

În sfîrșit, pentru ca o reflecție, fie ea simplă ori de o simplitate a unui deplin lipsit de prisos, din spațiul unei culturi constituite să poată fi considerată reflecție primordială, definitorie a acelei culturi, ea trebuie - fără paradox - să aibă corespondențe în universalitate, cît și în firescul arhaic. Într-adevăr: gîndit în esența funcțiilor sale simbolice, ca tip de pîine sacră - coacere lăuntrică, arta firescului tainic, prezintă un bun nivel de ubicuitate în cîmpul larg al culturilor arhaice, originare. Denumirile firescului sînt, desigur, diferite, cum și la noi pot să varieze: firea cea dreaptă, cumințenia, cugetul curat, așezarea blîndă, dreapta măsură. Totuși, referirile, în scopul interpretării Simplității - Firescului de A fi - la consistentul simbolism artimorf universal trebuie subordonate caracterizării ”pîinii sacre” ca ramă primordială a culturii spirituale autohtone. Astfel, remarcarea directă și de sine stătătoare a existenței unor similitudini între firescul arhaic romînesc și pîinea ritualică mitică de cine știe unde poate induce în eroare, dacă nu captează în suficiență.